Home 
Slănic - istorie şi specific arhitectural
Oraşul Slănic Prahova este situat la o altitudine de aproximativ 420 m, în valea pârâului Slănic. A fost atestat documentar, ca sat de moşneni, în anul 1532.
Oraşul apare menţionat în registrele vamale ale Braşovului în anii 1542 - 1543.
La 22 iunie 1556 voievodul Pătraşcu cel Bun, printr-un hrisov, semnat la Gherghiţa, întărea ocini în Slănic şi alte localităţi, lui Dumitru şi Lupul, precum şi fraţilor acestora.
Aşezarea s-a dezvoltat în principal din veniturile obţinute prin extragerea sării.
În privinţa denumirii, Iorgu Iordan crede că ar proveni din slavul Slaniku = târg de sare, sau slanu = sărat, ceea pare mult mai plauzibil.
Până în anul 1845, localitatea a făcut parte din plaiul Teleajen, judeţul Saac. După acest an, Slănicul intră în componenţa judeţului Prahova.
La sfârşitul secolului al XIX-lea era comună urbană şi făcea parte din plaiul Vărbilău.
Istoria urbei este strâns legată de exploatarea Sării. În anul 1685, Mihail Cantacuzino a cumpărat de la moşneni, întreaga moşie a Slănicului. Acesta o va dona Mănăstirii Colţea, iar apoi va intra în administrarea Eforiei Spitalelor Civile.
Prima hotărnicie (plan de moşie) a Slănicului datează din anul 1792, iar primul plan al târgului a fost realizat în anul 1844.
La 1838 târgul era împărţit în patru mahalale şi anume: Prăjani, Maica Precistă, Sf. Gheorghe şi Groşani sau Sf. Ioan.
Este posibil ca aşezarea să fi fost afectată de încercările repetate ale administraţiei ruseşti de aliniere a caselor, în perioada 1820 - 1840, după regulile stabilite prin Regulamentul Organic.
***
Ansamblul zonelor de locuit, al sistemului rutier şi al terenurilor agricole, gruparea cătunelor care se integrează organic formelor de relief, interferându-se cu zona livezilor şi a suprafeţelor împădurite, constituie poate cel mai importantă avuţie culturală a localităţii.
Configuraţia structurilor sociale rurale, având la bază proprietatea moşnenească devălmaşă asupra pământului, a modelat teritoriul localităţii printr-o alternanţă organică a zonelor construite cu cele plantate şi naturale.
Localităţile componente ale Slănicului au aparţinut unui sistem social rural moşnenesc.
Un element important al specificului local îl reprezintă configuraţia gospodăriilor tradiţionale.
Locuinţele sunt de regulă dispuse în interiorul lotului şi sunt orientate, în cele mai multe cazuri, spre sud. Strada nu are importanţă evidentă în organizarea volumetrică a gospodăriei, clădirile fiind retrase de la stradă.
Această independenţă a organizării gospodăreşti, în raport cu strada, este evidentă în cazul gospodăriilor vechi cu loturi de teren mari.
Când loturile sunt mai reduse, prin îndesirea gospodăriilor, caracterul afânat al aşezării originare s-a diluat, dar trama stradală şi modul de amplasare (retrasă) a locuinţelor în cadrul cătunelor s-au menţinut.
Ţinând cont de aceste constatări rezultă că structura aşezării: trama stradală, plantaţiile, zonele naturale care interferează cu zonele construite, reprezintă cea mai importantă componentă a patrimoniului istoric şi peisagistic al oraşului Slănic.
Cătunele Slănic, Prăjani şi Groşani, care astăzi sunt parte componentă a urbei, au o tramă stradală dezvoltată organic ce delimitează suprafeţe consistente de teren cu gospodăriile dispuse perimetral şi loturile agricole situate la mijloc, constituind o reminiscenţă valoroasă a tipului de aşezare moşnenească. Chiar dacă începând cu mijlocul secolului al XVII - lea satele îşi pierd autonomia, configuraţia specifică aşezărilor moşneneşti de deal se păstrează.
Aceste sate reprezintă o microzonă caracterizată printr-un facies cultural specific tipului de proprietate funciară moşnenească. Organizarea are la origine statutul moşneanului de proprietar funciar devălmaş. Principiile de distribuire a suprafeţelor urmăresc un mod echitabil de repartizare.
Dispunerea clădirilor în cadrul gospodăriei urmăreşte punerea în valoare a edificiilor, orientarea favorabilă spre punctele cardinale şi spre peisajul înconjurător - clădirile de locuit ne fiind aliniate la stradă sau amplasate la trotuar, fiind dispuse în adâncimea lotului.
Existenţa unor loturi neconstruite ritmează zonele curţi construcţii conferind varietate şi dinamism imaginii stradale.
Oraşul Slănic include şi zone unde aşezarea s-a dezvoltat pe laturile drumului principal, într-o etapă mai recentă. Loturile lungi, înşiruite în lungul drumului judeţean, fac dovada originii clăcăşeşti a acestei zone, constituite prin lotizare.
Fronturile compacte şi orientarea gospodăriilor şi a clădirilor de locuit spre stradă exprimă clar existenţa şi acţiunea unei voinţe ordonatoare exterioare comunităţii săteşti originare. Terenurile cu livezi şi mici loturi agricole situate în spatele suprafeţelor curţi construcţii, accentuează ideea de origine impusă.
Prin prevederile Regulamentului Organic şi Legii Comunale sa ajuns la constituirea în oraş a unor zone cu caracter ordonat.
***
În ce priveşte specificul arhitecturii tradiţionale în Slănic putem face câteva constatări şi aprecieri.
În oraş s-au păstrat locuinţe şi prăvălii edificate pe baza unor modele vechi de clădiri de locuit specifice arealului prahovean (câteva dintre ele sunt declarate astăzi monumente istorice de arhitectură).
Ridicat peste un beci cu pereţii din zidărie de bolovani de râu, parterul era realizat fie din bârne de lemn dispuse orizontal, fie pe schelet de lemn şi panouri din împletitură de nuiele lipite cu lut. Acoperişul avea de regulă pante şi învelitoare din şindrilă. Clădirile din această categorie aveau prispe şi uneori foişoare.
Unul dintre edificiile cele mai valoroase din oraş, dar şi din judeţ, îl reprezintă Casa Cămărăşiei (fostul sediu al administraţiei salinelor la sfârşitul secolului al XVIII - lea şi începutul secolului al XIX-lea).
Clădirea este amplasată în zona centrală a localităţii, lângă biserică, având intrarea principală pe faţada de vest.
Nivelul de locuire este ridicat peste un parter cu ziduri din bolovani de râu şi liant de pământ galben, care ocupă toată suprafaţa construită. Această încăpere de la parter avea rol de depozitare. Accesul la nivelul de locuire, aflat la etaj, se făcea printr-un foişor la care se ajungea pe o scară de lemn. Din foişor se intra în tinda casei care avea, spre sud, două camere de locuit (o bucătărie şi o cameră de curat), iar pe latura de nord şi spre faţada posterioară o altă încăpere în care probabil funcţiona cancelaria salinei.
Pe faţada posterioară (devenită azi faţadă principală prin trasarea actualei străzi 23 August), este amplasată o prispă spaţioasă, ce se dezvoltă pe lăţimea tindei şi a cancelariei. Acoperişul clădirii este realizat în patru pante, fiind învelit cu şiţă.
Structura pereţilor etajului este realizată pe schelet de lemn fasonat prin cioplire manuală, iar închiderile sunt executate din împletitură de nuiele lipite cu pământ galben şi adaosuri vegetale. Sistemul constructiv a fost menţinut şi restaurarea edificiului, el reprezentând un element valoros al tehnologiei săteşti tradiţionale.
Pe lângă clădirile de factură ţărănească în Slănic, în secolele XIX şi XX, apar clădiri ce îşi au modele fie în Transilvania, fie în modele vremii, ne referim aici la clădirile de influenţă romantică specifice staţiunilor balneare.
Prezenţa stilului neoclasic în arhitectura localităţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX este legată de aspiraţiile sale urbane.
Aceste clădiri sunt prin funcţionalitate, simplitate şi expresivitate, exemple valoroase ale arhitecturii de târg.
Influenţele romantice au conturat şi un repertoriu decorativ caracterizat prin prezenţa ornamentelor de lemn traforat (capiteluri de stâlpi, frontoane, grinzi şi parapete de prispe şi foişoare ş.a.).
O altă etapă importantă în edificarea localităţii o constituie apariţia, în primele decenii ale secolului al XX-lea, a clădirilor ridicate în stil neoromânesc. Sunt clădiri de factură orăşenească, locuinţe dezvoltate cu parter şi etaj, la care elementele de arhitectură neoromânească se mai împletesc încă cu cele datorate formei autohtone ale curentului Arta 1900 sau chiar a celor neoclasice, sau clădiri cu caracter rural la care influenţele neoromâneşti se fac simţite prin prispe cu arcaturi trilobate.
După această descriere succintă a grupelor de clădiri cu arhitectură valoroasă, rezultă că: zestrea edilitară a oraşului Slănic păstrează încă edificii aparţinând celor mai vechi modele de clădiri din arealul prahovean şi edificii la care s-a făcut simţită prezenţa stilurilor: Neoclasic, Romantic, Arta 1900, neoromânesc ş.a.
Toate edificiile purtătoare de repere arhitecturale (volumetrice, planimetrice, structurale) au o importanţă majoră în păstrarea specificului arhitectural şi ambiental al localităţii.
Arh. Liana Dobrinescu
Oraşul Slănic Prahova este situat la o altitudine de aproximativ 420 m, în valea pârâului Slănic. A fost atestat documentar, ca sat de moşneni, în anul 1532.
Oraşul apare menţionat în registrele vamale ale Braşovului în anii 1542 - 1543.
La 22 iunie 1556 voievodul Pătraşcu cel Bun, printr-un hrisov, semnat la Gherghiţa, întărea ocini în Slănic şi alte localităţi, lui Dumitru şi Lupul, precum şi fraţilor acestora.
Aşezarea s-a dezvoltat în principal din veniturile obţinute prin extragerea sării.
În privinţa denumirii, Iorgu Iordan crede că ar proveni din slavul Slaniku = târg de sare, sau slanu = sărat, ceea pare mult mai plauzibil.
Până în anul 1845, localitatea a făcut parte din plaiul Teleajen, judeţul Saac. După acest an, Slănicul intră în componenţa judeţului Prahova.
La sfârşitul secolului al XIX-lea era comună urbană şi făcea parte din plaiul Vărbilău.
Istoria urbei este strâns legată de exploatarea Sării. În anul 1685, Mihail Cantacuzino a cumpărat de la moşneni, întreaga moşie a Slănicului. Acesta o va dona Mănăstirii Colţea, iar apoi va intra în administrarea Eforiei Spitalelor Civile.
Prima hotărnicie (plan de moşie) a Slănicului datează din anul 1792, iar primul plan al târgului a fost realizat în anul 1844.
La 1838 târgul era împărţit în patru mahalale şi anume: Prăjani, Maica Precistă, Sf. Gheorghe şi Groşani sau Sf. Ioan.
Este posibil ca aşezarea să fi fost afectată de încercările repetate ale administraţiei ruseşti de aliniere a caselor, în perioada 1820 - 1840, după regulile stabilite prin Regulamentul Organic.
***
Ansamblul zonelor de locuit, al sistemului rutier şi al terenurilor agricole, gruparea cătunelor care se integrează organic formelor de relief, interferându-se cu zona livezilor şi a suprafeţelor împădurite, constituie poate cel mai importantă avuţie culturală a localităţii.
Configuraţia structurilor sociale rurale, având la bază proprietatea moşnenească devălmaşă asupra pământului, a modelat teritoriul localităţii printr-o alternanţă organică a zonelor construite cu cele plantate şi naturale.
Localităţile componente ale Slănicului au aparţinut unui sistem social rural moşnenesc.
Un element important al specificului local îl reprezintă configuraţia gospodăriilor tradiţionale.
Locuinţele sunt de regulă dispuse în interiorul lotului şi sunt orientate, în cele mai multe cazuri, spre sud. Strada nu are importanţă evidentă în organizarea volumetrică a gospodăriei, clădirile fiind retrase de la stradă.
Această independenţă a organizării gospodăreşti, în raport cu strada, este evidentă în cazul gospodăriilor vechi cu loturi de teren mari.
Când loturile sunt mai reduse, prin îndesirea gospodăriilor, caracterul afânat al aşezării originare s-a diluat, dar trama stradală şi modul de amplasare (retrasă) a locuinţelor în cadrul cătunelor s-au menţinut.
Ţinând cont de aceste constatări rezultă că structura aşezării: trama stradală, plantaţiile, zonele naturale care interferează cu zonele construite, reprezintă cea mai importantă componentă a patrimoniului istoric şi peisagistic al oraşului Slănic.
Cătunele Slănic, Prăjani şi Groşani, care astăzi sunt parte componentă a urbei, au o tramă stradală dezvoltată organic ce delimitează suprafeţe consistente de teren cu gospodăriile dispuse perimetral şi loturile agricole situate la mijloc, constituind o reminiscenţă valoroasă a tipului de aşezare moşnenească. Chiar dacă începând cu mijlocul secolului al XVII - lea satele îşi pierd autonomia, configuraţia specifică aşezărilor moşneneşti de deal se păstrează.
Aceste sate reprezintă o microzonă caracterizată printr-un facies cultural specific tipului de proprietate funciară moşnenească. Organizarea are la origine statutul moşneanului de proprietar funciar devălmaş. Principiile de distribuire a suprafeţelor urmăresc un mod echitabil de repartizare.
Dispunerea clădirilor în cadrul gospodăriei urmăreşte punerea în valoare a edificiilor, orientarea favorabilă spre punctele cardinale şi spre peisajul înconjurător - clădirile de locuit ne fiind aliniate la stradă sau amplasate la trotuar, fiind dispuse în adâncimea lotului.
Existenţa unor loturi neconstruite ritmează zonele curţi construcţii conferind varietate şi dinamism imaginii stradale.
Oraşul Slănic include şi zone unde aşezarea s-a dezvoltat pe laturile drumului principal, într-o etapă mai recentă. Loturile lungi, înşiruite în lungul drumului judeţean, fac dovada originii clăcăşeşti a acestei zone, constituite prin lotizare.
Fronturile compacte şi orientarea gospodăriilor şi a clădirilor de locuit spre stradă exprimă clar existenţa şi acţiunea unei voinţe ordonatoare exterioare comunităţii săteşti originare. Terenurile cu livezi şi mici loturi agricole situate în spatele suprafeţelor curţi construcţii, accentuează ideea de origine impusă.
Prin prevederile Regulamentului Organic şi Legii Comunale sa ajuns la constituirea în oraş a unor zone cu caracter ordonat.
***
În ce priveşte specificul arhitecturii tradiţionale în Slănic putem face câteva constatări şi aprecieri.
În oraş s-au păstrat locuinţe şi prăvălii edificate pe baza unor modele vechi de clădiri de locuit specifice arealului prahovean (câteva dintre ele sunt declarate astăzi monumente istorice de arhitectură).
Ridicat peste un beci cu pereţii din zidărie de bolovani de râu, parterul era realizat fie din bârne de lemn dispuse orizontal, fie pe schelet de lemn şi panouri din împletitură de nuiele lipite cu lut. Acoperişul avea de regulă pante şi învelitoare din şindrilă. Clădirile din această categorie aveau prispe şi uneori foişoare.
Unul dintre edificiile cele mai valoroase din oraş, dar şi din judeţ, îl reprezintă Casa Cămărăşiei (fostul sediu al administraţiei salinelor la sfârşitul secolului al XVIII - lea şi începutul secolului al XIX-lea).
Clădirea este amplasată în zona centrală a localităţii, lângă biserică, având intrarea principală pe faţada de vest.
Nivelul de locuire este ridicat peste un parter cu ziduri din bolovani de râu şi liant de pământ galben, care ocupă toată suprafaţa construită. Această încăpere de la parter avea rol de depozitare. Accesul la nivelul de locuire, aflat la etaj, se făcea printr-un foişor la care se ajungea pe o scară de lemn. Din foişor se intra în tinda casei care avea, spre sud, două camere de locuit (o bucătărie şi o cameră de curat), iar pe latura de nord şi spre faţada posterioară o altă încăpere în care probabil funcţiona cancelaria salinei.
Pe faţada posterioară (devenită azi faţadă principală prin trasarea actualei străzi 23 August), este amplasată o prispă spaţioasă, ce se dezvoltă pe lăţimea tindei şi a cancelariei. Acoperişul clădirii este realizat în patru pante, fiind învelit cu şiţă.
Structura pereţilor etajului este realizată pe schelet de lemn fasonat prin cioplire manuală, iar închiderile sunt executate din împletitură de nuiele lipite cu pământ galben şi adaosuri vegetale. Sistemul constructiv a fost menţinut şi restaurarea edificiului, el reprezentând un element valoros al tehnologiei săteşti tradiţionale.
Pe lângă clădirile de factură ţărănească în Slănic, în secolele XIX şi XX, apar clădiri ce îşi au modele fie în Transilvania, fie în modele vremii, ne referim aici la clădirile de influenţă romantică specifice staţiunilor balneare.
Prezenţa stilului neoclasic în arhitectura localităţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX este legată de aspiraţiile sale urbane.
Aceste clădiri sunt prin funcţionalitate, simplitate şi expresivitate, exemple valoroase ale arhitecturii de târg.
Influenţele romantice au conturat şi un repertoriu decorativ caracterizat prin prezenţa ornamentelor de lemn traforat (capiteluri de stâlpi, frontoane, grinzi şi parapete de prispe şi foişoare ş.a.).
O altă etapă importantă în edificarea localităţii o constituie apariţia, în primele decenii ale secolului al XX-lea, a clădirilor ridicate în stil neoromânesc. Sunt clădiri de factură orăşenească, locuinţe dezvoltate cu parter şi etaj, la care elementele de arhitectură neoromânească se mai împletesc încă cu cele datorate formei autohtone ale curentului Arta 1900 sau chiar a celor neoclasice, sau clădiri cu caracter rural la care influenţele neoromâneşti se fac simţite prin prispe cu arcaturi trilobate.
După această descriere succintă a grupelor de clădiri cu arhitectură valoroasă, rezultă că: zestrea edilitară a oraşului Slănic păstrează încă edificii aparţinând celor mai vechi modele de clădiri din arealul prahovean şi edificii la care s-a făcut simţită prezenţa stilurilor: Neoclasic, Romantic, Arta 1900, neoromânesc ş.a.
Toate edificiile purtătoare de repere arhitecturale (volumetrice, planimetrice, structurale) au o importanţă majoră în păstrarea specificului arhitectural şi ambiental al localităţii.
Arh. Liana Dobrinescu
Vizitatori
